Nimic nu mai mergea cum trebuie.Privirile se muscau,sangele se inchega in vene.Parca toata iubirea se transforma incet incet in ura din cauza certurilor tot mai dese.Pana cand,desi sufletul mi se rupea,am hotarat impreuna ca despartirea ar fi cea mai buna solutie.Nu mai e viata de cuplu atunci cand certurile iau locul saruturilor si al imbratisarilor.
In urma cuvintelor,hainele lui au disparut din dulapul meu,patul era mult mai rece si imi parea atat de mare incat frica incerca sa ma stranga ea in brate.Au trecut zile si mancarea tot nu vroia sa-si gaseasca loc in stomacul meu.Mainile-mi tremurau la fiecare miscare,trupul imi tresarea la fiecare bataie de vant.Era bine,nu ne intalneam pe strada.Dar ce sa ne intalnim pe strada cand casa si curtea erau singurele locuri pe care le mai cunosteam si care simteau atingerea pasilor mei.
Fiecare seara isi facea simtita prezenta prin intermediul lacrimilor.Zambetul se stersese intr-o maniera mult prea drastica.Nu mai eram eu.Unde era vesela blonda care spunea bancuri si-i facea pe toti cei din jur sa rada?Casa era propria mea inchisoare pana cand Soarele mi-a facut o oferta mult prea frumoasa pentru a putea fi refuzata.Asa ca am iesit doar eu cu el la plimbare.Machiajul nu-mi statea pe fata,lacrimile incercau sa curete chiar tot,inclusiv albastru din ochii mei.Am mers cat am mers,pana am ajuns la banca mea,banca noastra.Greutatea blugilor(sa nu spun a fundului)ma trageau in jos,in felul acesta am reusit sa ma asez pe bancuta impotriva vointei mele.Stiam ca daca voi sta acolo afurisitele alea de lacrimi nu vor inceta sa cada.Dar nu ma puteam opune.Ziua in care l-am intanit a fost mult prea frumoasa si mult prea fericita,in ciuda fricii cauzate de eclipsa,incat sa nu mi-o amintesc.Stateam cu picioarele sub mine si privirea-mi era fixata in pamant.Din nou s-a format o eclipsa dar de aceasta data nu din cauza celor doi frati ci din cauza celor doua bobite cristaline care-mi zgariau irisul.Vantul,si de aceasta data,se juca prin parul meu.Razele soarelui faceau dragoste cu soaptele lui.Totul parea de poveste dar nu si inima mea.Ea parea aruncata in cea mai abrupta prapastie,fara care de intoarcere.Oftatul primea raspuns,ecoul,fratele lui geaman,parea interesat de poveste.Simteam cum treceau clipele,Soarele nu mai era la fel de arzator ca atunci cand ma invitase,oare vroia si el sa plece?Vroia si el sa ma lase singura?Nu avea de gand sa ma anunte?
In fata mea,pe leagan,se aseza un copilas.Si el era singur si suparat,nu stiu cine l-a suparat dar boticul lui m-a intristat si mai tare.Ochii imi erau atintiti asupra lui cand am auzit:
"-De ce nu te duci la el sa-l intrebi de ce e suparat?"
Vocea imi parea cunoscuta,parul de pe maini si de pe restul corpului(de unde lipseste)se ridicase fara ezitare,un gol imens mi-a ocupat stomacul.Nu am vrut sa ma intorc sa vad cine era.Imi era frica!Dar in viata am invatat ca "de ce ti-e frica,de aia nu scapi",asa ca m-am intors.Era el!De ce el?De ce tocmai in locul ala care-mi provoca s-asa suficienta surere?Atat ochii mei cat si ochii lui s-au umplut de lacrimi atunci cand privirile ni s-au intalnit.Nu m-am putut abtine si l-am strans in brate.Eram mult prea indurerata,fericita,nici nu stiu ce simteam,atnci cand l-am vazut.El ca raspuns mi-a spus "Iarta-ma" si bulele mi-au fost acoperite.
A fost cea mai urata cearta,cea mai dureroasa,a fost...prima despartire care din fericire a avut si impacare.
In seara aia am vorbit mult,si i-am spus:
"-Dulapului ii e dor de hainele tale,patul e mult prea mare si friguros,camera nu mai simte parfumul tau.."
M-a intrerupt in timp ce vorbeam pentru a-mi spune:
"-Ma primesti acasa?"
Raspunsul meu a fost "Da".
In urma cuvintelor,hainele lui au disparut din dulapul meu,patul era mult mai rece si imi parea atat de mare incat frica incerca sa ma stranga ea in brate.Au trecut zile si mancarea tot nu vroia sa-si gaseasca loc in stomacul meu.Mainile-mi tremurau la fiecare miscare,trupul imi tresarea la fiecare bataie de vant.Era bine,nu ne intalneam pe strada.Dar ce sa ne intalnim pe strada cand casa si curtea erau singurele locuri pe care le mai cunosteam si care simteau atingerea pasilor mei.
Fiecare seara isi facea simtita prezenta prin intermediul lacrimilor.Zambetul se stersese intr-o maniera mult prea drastica.Nu mai eram eu.Unde era vesela blonda care spunea bancuri si-i facea pe toti cei din jur sa rada?Casa era propria mea inchisoare pana cand Soarele mi-a facut o oferta mult prea frumoasa pentru a putea fi refuzata.Asa ca am iesit doar eu cu el la plimbare.Machiajul nu-mi statea pe fata,lacrimile incercau sa curete chiar tot,inclusiv albastru din ochii mei.Am mers cat am mers,pana am ajuns la banca mea,banca noastra.Greutatea blugilor(sa nu spun a fundului)ma trageau in jos,in felul acesta am reusit sa ma asez pe bancuta impotriva vointei mele.Stiam ca daca voi sta acolo afurisitele alea de lacrimi nu vor inceta sa cada.Dar nu ma puteam opune.Ziua in care l-am intanit a fost mult prea frumoasa si mult prea fericita,in ciuda fricii cauzate de eclipsa,incat sa nu mi-o amintesc.Stateam cu picioarele sub mine si privirea-mi era fixata in pamant.Din nou s-a format o eclipsa dar de aceasta data nu din cauza celor doi frati ci din cauza celor doua bobite cristaline care-mi zgariau irisul.Vantul,si de aceasta data,se juca prin parul meu.Razele soarelui faceau dragoste cu soaptele lui.Totul parea de poveste dar nu si inima mea.Ea parea aruncata in cea mai abrupta prapastie,fara care de intoarcere.Oftatul primea raspuns,ecoul,fratele lui geaman,parea interesat de poveste.Simteam cum treceau clipele,Soarele nu mai era la fel de arzator ca atunci cand ma invitase,oare vroia si el sa plece?Vroia si el sa ma lase singura?Nu avea de gand sa ma anunte?
In fata mea,pe leagan,se aseza un copilas.Si el era singur si suparat,nu stiu cine l-a suparat dar boticul lui m-a intristat si mai tare.Ochii imi erau atintiti asupra lui cand am auzit:
"-De ce nu te duci la el sa-l intrebi de ce e suparat?"
Vocea imi parea cunoscuta,parul de pe maini si de pe restul corpului(de unde lipseste)se ridicase fara ezitare,un gol imens mi-a ocupat stomacul.Nu am vrut sa ma intorc sa vad cine era.Imi era frica!Dar in viata am invatat ca "de ce ti-e frica,de aia nu scapi",asa ca m-am intors.Era el!De ce el?De ce tocmai in locul ala care-mi provoca s-asa suficienta surere?Atat ochii mei cat si ochii lui s-au umplut de lacrimi atunci cand privirile ni s-au intalnit.Nu m-am putut abtine si l-am strans in brate.Eram mult prea indurerata,fericita,nici nu stiu ce simteam,atnci cand l-am vazut.El ca raspuns mi-a spus "Iarta-ma" si bulele mi-au fost acoperite.
A fost cea mai urata cearta,cea mai dureroasa,a fost...prima despartire care din fericire a avut si impacare.
In seara aia am vorbit mult,si i-am spus:
"-Dulapului ii e dor de hainele tale,patul e mult prea mare si friguros,camera nu mai simte parfumul tau.."
M-a intrerupt in timp ce vorbeam pentru a-mi spune:
"-Ma primesti acasa?"
Raspunsul meu a fost "Da".
Comentarii
Trimiteți un comentariu